BASME

 

                                                              

Cu multe veacuri în urmă, pe vremea celor trei regate [2]    -  asupra cetăţii Chionson [3]   s-au năpustit şi-au înconjurat-o duşmani fără număr  -  cât nisipul mării.

 Regele coreean din Chionsonul de-atunci n-avea nici oşteni suficienţi, nici arme îndeajuns şi, mai cu seamă, ducea lipsă de merinde, pentru a suporta un asediu îndelung. Cuprins de nelinişte şi disperare, chemă la el pe trei sionbă [4] , care aveau titlul de sănvon [5]   -  vestiţi pentru înţelepciunea lor  -  şi le porunci:

-Retrageţi-vă în cea mai liniştită sală a palatului meu  -  şi sfătuiţi-vă între voi cum să salvăm Chionsonul ,  pe oamenii lui şi dinastia! Toţi coreenii v-au respectat ani în şir, şi v-au slăvit, ca pe oameni cu un spirit neîntrecut,  foarte puternic şi luminat. Aţi beneficiat de tot ce-a fost mai bun, rafinat şi sacru, între roadele   pământului şi cerului coreean  -  bibliotecile , cu tablele conţinând cele mai înalte sutre [6] şi cele mai profunde taine buddhiste … Aţi beneficiat şi de alte roade bogate  -  ce-a fost mai bun, parfumat şi gustos de-ale mâncării şi  băuturii  -  vi s-a pus la picioare. Pe toate vi le-au pus la picioare, ca ofrandă adusă spiritului vostru, oamenii din această cetate. A venit , acum, vremea să răsplătiţi respectul şi roadele , pe care v-am lăsat să le culegeţi şi să vă înfruptaţi din ele: adunaţi-vă toate puterile minţii şi spiritului, şi găsiţi soluţii de salvare pentru cetate, pentru poporul vostru, pentru bibliotecile sfinte! Pe timpul meditaţiei voastre pioase şi de obştesc folos,veţi avea pe masă mâncarea cea mai aleasă, pentru trei zile. Duceţi-vă şi vă faceţi datoria!

Cei trei sănvoni au ascultat de porunca regală şi s-au retras în cea mai liniştită , care era, de fapt, şi cea mai bogat împodobită şi elegantă sală a palatului. Dar, în loc să se cufunde, toţi trei, în gânduri şi să se frământe pentru soarta cetăţii  -   au început, încă din primul ceas, să se certe între ei care-i mai deştept şi căruia dintre ei trebuie să-i revină cinstea de a fi declarat salvator al patriei  -  măcar că nici un gând de-al lor n-apucase a se îndrepta spre patrie, necum spre salvarea ei:

-Eu sunt, cu adevărat, omul cel mai matur şi mai valoros al regatului! Fără mine, palatul, regele, supuşii, ţara  -  ar fi prăbuşiţi de mult şi pierduţi  -  iar bibliotecilor coreene n-ar avea cine să le dezlege tainele, încifrate în hieroglife! Buddha pe mine mă iubeşte! Sunt singurul care merit să port părul prins în smoc!  -  striga primul învăţat, sănvon Cion.

-Nici împletit în codiţă! Moţ ar trebui să porţi, precum copiii mici, cu lapte la gură! Voi nu vă daţi seama că, dacă eu aş muri, tot regatul ar trebui să se-mbrace în alb, [7] 1.000 de ani? Aţi fi morţi toţi, fără înţelepciunea mea!  -  bătu cu pumnul în masă al doilea sănvon, pe nume Cihun.

-Sunteţi nebuni amândoi şi orbi! Bine, tu să porţi codiţă  -  iar el moţ  -  eu voi fi singurul care voi prinde smoc în creştet! O mie de liang [8] de argint de mi s-ar plăti pentru fiecare cuvânt ce-l rostesc, şi încă ar fi prea ieftin, pentru câtă adâncime şi importanţă au gândurile mele! Sunt cel mai aproape de Buddha  -  mai că-l trag de vârful piciorului drept! – nu se lăsă mai prejos cel de-al treilea sănvon, Ciu, suindu-se pe masă şi lovindu-i în cap, pe ceilalţi doi, cu sandala împletită din fire de aur. Apoi, apucă străchinile cu mâncare de pe masă (rezervate lor pentru meditaţia de trei zile, pentru patrie…) -  şi zvrrr!! în capetele  colegilor într-ale înţelepciunii!

Şi, astfel, se încinse o bătaie şi o păruială în toată legea, între cei trei străluciţi învăţaţi şi patrioţi, salvatori ai patriei…Nu auzeai, în încăperea cea elegantă, decât strigăte de felul acesta:”Tu să porţi moţ!” “Nici măcar codiţă!” “Doar eu  -  smoc!”  -  şi tot “moţ”, şi”codiţă” şi “smoc”  -  şi trosc! cu o cratiţă în capul unuia, şi pleosc!, cu un bol de orez în nasul altuia…

Praf se făcură mobilele luxoase şi tablourile pe mătase, mâncarea se risipi jalnic pe jos  -  feţele celor trei sori ai învăţăturii buddhiste arătau ca vai de ele, julite, însângerate şi pline de sosuri…

Peste trei zile, flămânzi şi obosiţi de bătaie, scuipături reciproce şi de urletele “moţ!”, “codiţă!” “smoc!”  -  dădură să se repeadă la uşi şi să ceară de mâncare  -  uitând cu totul că rostul lor în acea cameră a palatului regal era să gândească la salvarea cetăţii şi poporului coreean, iar nu  ghiftuiala…

Prea târziu! Prin canaturile smulse ale uşii năvăleau, deja, oştenii fioroşi ai duşmanului victorios  -  care, fără nici un respect pentru cei trei învăţaţi de elită, mai ales că nu vedeau trei frunţi înnegurate de gânduri, ci trei mutre învineţite şi “însângerate” de sosuri  -  le retezară, scurt şi concis, la obiect, căpăţânile, şi le azvârliră în curtea palatului, peste celelalte mii de căpăţâni anonime, ale locuitorilor  Chionsonului.

Nici o consideraţie şi vai de cei  care se ceartă pentru priorităţi ale recunoaşterii  fumurilor, orgoliilor deşarte   -  şi nu mişcă un deget pentru a schimba în bine viaţa semenilor lor, sau a salva cetatea! Dar şi mai vai de acel popor, care greşeşte în alegerea înţelepţilor săi: va deveni un morman de biete hârci însângerate, sub puhoiul duşmanilor de tot felul…Când cetatea e în primejdie, doar solidaritatea şi patriotismul o pot salva  -  iar nu ierarhia “moţului”, “codiţei” ori “smocului”…

 

                                                                           *